90 de ani de la intemeierea Partidului Comunist Chinez . Cateva concluzii de interes general

Acum 90 de ani s-a intemeiat Partidul Comunist Chinez. Ca maoist cred cu tarie ca acest partid NU mai are nimic in comun cu idealurile comuniste ci reprezinta, de la moartea lui Mao incoace, exact opusul acestora, si anume CAPITALISMUL.

Asta nu inseamna bineinteles ca istoria Partidului Comunist Chinez, partid care sub conducerea lui Mao Tse-tung a reusit sa construiasca un socialism fara egal in istoria omenirii, nu ar mai trebui studiata sau ca nu ar mai avea relevanta pentru alte tari si popoare. Lenin spunea ca revolutiile si, implicit, adaugam noi, si organizatiile revolutionare, inving chiar si atunci cand sunt infrante. Fara indoiala ca Partidul Comunist Chinez a fost infrant dupa moartea lui Mao cand Deng Xiaoping ajutat de Hua Guofeng s-a catarat la putere, a arestat Banda Celor Patru si a demarat un proces de „reforme”, la inceput in surdina, ca sa nu trezeasca suspiciuni, pe urma tot mai fatise, tot mai mult depasind limita admisibila pentru asemenea masuri daca am admite ipoteza ca ele ar fi fost admisibile, pana ce au dus la restaurarea completa a capitalismului. Dar fara indoiala ca Partidul Comunist Chinez de pana la lovitura de forta a lui Deng, prin victoriile obtinute pana atunci, ramane un far calauzitor pentru toti cei care cred cu adevarat in socialism si comunism, prin urmare consider ca ziua de nastere a acestui partid MERITA sarbatorita, chiar daca acest partid a fost deturnat de revizionisti si capitalisti.

Care sunt deci lectiile principale pe care Partidul Comunist Chinez din perioada lui Mao le-a aratat nu doar revolutionarilor chinezi ci si revolutionarilor din intreaga lume? Ce anume din invatatura lui Mao Tse-tung e de interes nu doar chinez ci UNIVERSAL?

1. Invatatura despre contradictii. Toti marxistii recunosc rolul primordial al contradictiilor in dezvoltarea Universului deci si a societatii omenesti. Lenin spunea ca „unitatea contrariilor e relativa, lupta lor e absoluta”. Unitatea comunistilor chinezi cu Gomindanul a fost relativa dar pana la urma s-a ajuns la confruntare deschisa. Unitatea comunistilor romani cu Maniu si Mihai in perioada luptei cu Antonescu a fost de asemenea relativa, caci pana la urma s-a ajuns la lupta fatisa, terminata cu anihilarea lor politica (in cazul lui Maniu si fizica:D). „Unitatea” manifestata in ultima vreme intre imperialistii rusi si americani nu e decat un RAGAZ intre doua confruntari- cea din Caucaz de acum 3 ani si una noua, daca nu un al treilea razboi mondial inter-imperialist in orice caz un preludiu al sau, ea nu arata ca in sistemul capitalist mondial tendinta „integrationista” ar fi devenit mai puternica decat cea „confruntationista” ci mai degraba exact opusul. Etc etc. Dar Mao a fost primul care, in eseul sau din 1937 „Despre contradictii” a aratat ca atunci cand exista mai multe contradictii intr-un fenomen, de pilda mai multe contradictii/conflicte intr-o tara, ei bine atunci cand se intampla asta, adica mai mereu, NUMAI UNA din contradictii e principala, celelalte sunt secundare, tertiare etc.

FOARTE important. Pentru ca te ajuta sa lupti nu doar pentru atingerea obiectivelor finale ale oricarui comunist sincer (socialismul si comunismul) ci si pentru atingerea unor obiective imediate. Trebuie inteles ca obiectivele pe termen lung nu pot fi atinse decat prin atingerea celor pe termen scurt, asa cum generalul nu poate fi atins decat prin particular. Iar pe termen scurt lucrurile se prezinta altfel decat pe termen lung. Pe termen lung TOTI dusmanii nostri, toti capitalistii, sunt LA FEL de rai, pe termen lung TOATE gruparile capitaliste sunt LA FEL de rele. Asta trebuie spus clar, sa inteleaga oricine. Nu inseamna ca daca acum PSD-ul e, in raport cu Basescu si PDL-ul, un dusman secundar, peste n ani sau N decenii va fi tot asa. Pe termen lung idealul nostru e exproprierea TUTUROR capitalistilor, deci burgheziei PSD-iste ii va veni si ei randul, tot asa cum micilor patroni le va veni si lor randul, si asta inevitabil va transforma toate aceste grupari din dusmani secundari in dusmani PRINCIPALI.

Pe termen scurt insa existenta unor dusmani principali si a unora secundari e o REGULA , putem spune, universala. In tarile sarace, dependente de imperialistii straini, burghezia straina e mult mai rea decat cea proprie. In astfel de tari burghezia nationala e un dusman SECUNDAR, ce poate chiar sa devina ALIAT. In tarile imperialiste, in Lumea Intai, ei bine, situatia e cu totul ALTA. Acolo e exact INVERS, exact PE DOS. Acolo burghezia straina poate fi un ALIAT, un PARTENER pentru comunisti, asa cum in 1917 Kaiserul, exponentul burgheziei imperialiste germane, l-a ajutat pe Lenin sa treaca in Rusia nesuparat de nimeni ba chiar i-a dat si bani, pentru propaganda, organizare etc. Este deci extrem de important pentru comunisti sa inteleaga ca, desi pe termen lung, TOATE gruparile capitaliste sunt la fel de rele, pe termen scurt ele nu sunt NICIDECUM asa. Desigur, Stalin a stiut ca exista cazuri cand nu toate gruparile adverse sunt la fel de rele- de aici pactul cu Hitler din 1939, alianta cu Churchill si Roosevelt impotriva nazistilor, desigur comunistii romani au stiut asta cand s-au aliat cu Maniu si Mihai impotriva lui Antonescu. Dar exista tovarasi care privesc dusmanul „in bloc” in orice timp dat si in orice loc dat, de pilda unii „comunisti” care nu vor sa raspunda care din gruparile burgheze mari e mai rea in Romania de azi si spun generic „lupta noastra e cu sistemul”. Ei bine, cu sistemul poti lupta numai treptat, daca vrei sa lupti cu adevarat cu sistemul trebuie sa iei PE RAND gruparile care il compun, altfel nu vei reusi nimic. Si este deci important pentru ei sa stie ca in orice situatie data exista numai UN dusman principal, restul secndari, iar asta n-o pot sti de la Stalin sau de la Gheorghiu-Dej sau de la Lenin cum o pot sti de la Mao pentru simplul motiv ca doar Mao, din cate stim, a formulat regula asta IN SCRIS. Tot respectul pentru Stalin, Dej sau Lenin, dar trebuie inteles ca Mao a dus marxism-leninismul cu o treapta mai departe, acum marxism-leninismul in forma in care il cunoastem din perioada sa zicem dinainte de 89 NU mai este suficient.

Bineinteles, ne aliem cu dusmanii secundari impotriva celor principali dar NU in orice conditii. Cum am spus in ultima mea lucrare- „a te alia cu ei in orice conditii e de-a dreptul criminal”. Exact din motivul de mai sus- pe termen lung TOTI capitalistii sunt la fel de rai, de asta cand se vor transforma in dusmani principali noi trebuie sa fim stapani pe „oamenii nostri, pe voturile noastre si, extrem de important, pe IDEOLOGIA noastra”. Regula de aur a aliantei cu dusmanul secundar e MENTINEREA INDEPENDENTEI, Mao, la fel ca Marx, Engels si Lenin inaintea sa, a atras de multe ori atentia asupra acestui fapt, cine e curios poate consulta ultima mea carte sau arhiva lui Mao de pe marxists.org

2. Invatatura despre „”BURGHEZIA ROSIE”. Da, datoram tot lui Mao ideea ca si in socialismul deplin, adica si DUPA exproprierea si desfiintarea ca si clasa a burgheziei vechi RAMANE o burghezie noua, si ea nu se afla oriunde, ci cum a zis Mao insusi, „IN PARTIDUL COMUNIST”

„Voi vreti sa luptati cu burghezia si nu stiti unde este burghezia, ei bine burghezia este chiar IN PARTIDUL COMUNIST” (Mao Tse-tung spre sfarsitul vietii)

Desigur, Mao nu a fost deloc primul care sa atace privilegiatii din sistemul socialist. Au facut-o inaintea lui Trotki si Djilas. Dar Mao a fost PRIMUL care a numit aceasta patura privilegiata de-a dreptul BURGHEZIE. Trotki a numit-o, se stie „birocratie”, Stalin se referea si el la „birocratul comunist” ca la „cel mai periculos tip de birocrat”. Djilas, din cate stim, a numit-o „noua clasa”. Mao a fost primul care a numit-o de-a DREPTUL burghezie. Iar implicatiile sunt clare. Daca privilegiatii cu carnet de partid si functii pe linie de partid si stat ar fi doar o „patura” cum zicea Trotki atunci evident ca nu mai e nevoie de lupta de clasa cat de cat serioasa, atunci e evident ca totul se rezuma la o „revolutie politica” fara ce a facut Mao in timpul Revolutiei Culturale, fara atacarea celor imbuibati, celor care traiau bine pe banii muncitorilor, fara o lupta impotriva salariilor prea mari ale directorilor si altor stabi care sunt in realitate DIVIDENDE MASCATE, ajunge dupa Trotki doar inlocuirea liderului si a celor care il sustin. Nu lupta de clasa ci doar „revolutie politica”, nu revolutie continua ci poate doar o lovitura de stat care sa schimbe un birocrat sef cu un alt birocrat sef, sa lase „salariile si pensiile nesimtite” la locul lor, doar sa inlocuiasca un lider care vrea moderatie in ce priveste sustinerea Revolutiei Mondiale cu unul care vrea Revolutie Mondiala peste noapte caci socialismul intr-o singura tara il considera imposibil. Bun, dar daca birocratia este doar o „patura” atunci in ce mai consta antagonismul dintre ea si muncitorii sovietici? Poate exista contradictie antagonista intre o „patura” si clasa muncitoare? Daca birocratia e doar o „patura” mai e nevoie de lupta sustinuta contra ei pe care o presupune un antagonism de clasa? Daca birocratia e doar o „patura” mai e nevoie oare de o lupta sustinuta cu ea cum a fost inainte de 1917 lupta cu vechea burghezie? Sau oare am putea, in anumite conditii, sa o integram pasnic in regimul de dictatura a proletariatului, n-am putea oare sa o integram macar in „sistemul de tranzitie” din URSS daca in socialism nu se pune problema ca nu credem noi trotkistii in socialismul intr-o singura tara? Vedeti paradoxurile lui Trotki, si confuziile care decurg de aici? Nu vrea socialism intr-o singura tara pentru ca il crede imposibil, deci nu vrea nici lupta cu burghezia interna, cu chiaburii si cu nomenclaturistii, in schimb vrea lupta cu birocratia. Cine este birocratia? O patura privilegiata dar nu una exploatatoare? Cum sa lupti cu niste privilegiati daca nu ii vezi drept exploatatori, daca nu stii macar sa ii definesti ca lumea?

Mai e si Djilas, cu „noua clasa”. Recunosc, NU am citit „Noua clasa” pentru ca pe marxists.org nu am putut-o nicidecum gasi. Dar termenul de „noua clasa” poate sa indice si un alt tip de lupta de clasa decat cel al muncitorilor cu burghezia, nu? Adica daca nomenclaturistii sunt „o noua clasa” si nu o burghezia unele reguli ale luptei cu ei ar trebui sa se schimbe si ele. Cum lupti cu „noua clasa”? Prin metode proletare, daca e vorba de burghezie, sau prin metode de un alt tip, cum ar fi, de exemplu, rascoalele anti-feudale din Evul Meudiu sau poate ceva nemaivazut pana atunci.

Stalin am vazut ca si el a criticat nomenclatura si a spus- in 1928- ca birocratul comunist e „cel mai periculos tip de birocrat”. Dar nici el nu considera ca aceasta birocratie ar fi echivalenta cu o noua burghezie. Dupa adoptarea constitutiei din 1936 a declarat ca „la noi, in Uniunea Sovietica, NU mai exista antagonisme de clasa”. Stim bine ca Marea Teroare din 1936-1938 a fost in principal o lupta a lui Stalin cu EXACT PRIVILEGIATII regimului. Dar faptul ca Stalin nu i-a privit pe nomenclaturisti ca pe o noua clasa explica limitele Marii Terori/Epurari, toata lupta asta a lui cu nomenclatura a fost dusa mai mult pe criterii POLITICE, il arestam pe asta daca e spion sau trotkist sau buharinist dar NU pentru vilele pe care le ale, NU pentru salariile uriase pe care le primeste in raport cu un simplu muncitor si care sunt, cum am spus, DIVIDENDE MASCATE.

Prin urmare: Trotki, Djilas, Stalin au meritele lor ca au atacat privilegiatii din partid dar meritele lor sunt mai mici ca ale lui Mao pentru ca numai Mao a spus ca acesti privilegiati nu sunt nici o „patura”, nu sunt nici „o noua clasa”, nu sunt nici „agenturi straine” ci sunt, pur si simplu, o NOUA BURGHEZIE, iar in lupta cu aceasta noua burghezie nu se folosesc nici „revolutia politica” a lui Trotki nici epurarile pe criterii politice ale lui Stalin ci se foloseste LUPTA DE CLASA in care sunt antrenati, foarte important, si NEMEMBRII partidului. Nu-i de mirare ca liderul albanez Enver Hodja, in 1979, cand a rupt-o cu Mao la 3 ani dupa ce Mao murise deja, s-a aratat „zapacit” de „factionalismul” si „disolutia autoritatii de partid” din timpul Revolutiei Culturale chineze, afirmand ca pentru lupta cu elementele corupte ar fi nevoie doar de o epurare clasica de partid de felul celei incercate de Stalin.

3. In sfarsit, ar mai fi de spus ca Mao a fost primul lider comunist, sau unul din primii, care a acordat o atentie sporita LUMII A TREIA, miscarii revolutionare de acolo. In documentul din 1963 al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez intitulat „Propuneri privind linia generala a miscarii comuniste internationale”, document in care Mao a avut un rol central, se afirma foarte clar ca: „Intr-un anume sens se poate spune ca intreaga soarta a miscarii comuniste revolutionare e decisa de rezultatul luptei maselor din Asia, Africa si America Latina”. Si de asemenea clar: „Lupta revolutionara antiimperialista a popoarelor din Asia, Africa si America Latina nu este in nici un caz ceva de importanta doar regionala ci una de FOARTE MARE importanta pentru intreaga cauza a revolutiei proletare mondiale” E drept ca Mao, atunci cand se pronunta in favoarea, de pilda, a luptei pentru egalitate a negrilor din SUA, pare sa subestimeze forta aristocratiei muncitoresti a albilor, deja mult mai puternica in anii 60 decat in 1858 cand Engels se plangea ca muncitorii englezi get-beget se imburghezesc pe zi ce trece. Dar e oare cineva perfect? Oare nu a spus Mao insusi ca marxismul avanseaza continuu, se imbogateste cu teze noi, fara a-si pierde esenta, pe zi ce trece? Oare n-a venit timpul sa vorbim de marxism-leninism-maoism- „tier-mondism” asa cum vorbea Gonzalo in anii 80 de marxism-leninism-maoism? Despre asta insa mai pe larg intr-o postare viitoare. Nu uitati pana atunci- marxismul e la fel ca un organism viu, el trebuie sa se schimbe mereu TOCMAI ca sa ramana acelasi. Cum spuneam in ultima carte, e nevoie de multe ori sa iesi din litera lui Marx, Engels, Lenin tocmai ca sa ramai in SPIRITUL lui Marx, Engels, Lenin. Cateodata revizionistii sunt mai marxisti decat „puristii”, cateodata ei sunt tradatori, ca sa vezi cand revizionismul inseamna tradare si cand el inseamna fidelitate nu trebuie decat sa analizezi CONDITIILE CONCRETE.

Radu V Florin

Anunțuri

2 gânduri despre “90 de ani de la intemeierea Partidului Comunist Chinez . Cateva concluzii de interes general

  1. http://wsws.org/ro/articles/2011/jul2011/chin-j08.shtml

    90 de ani de la fondarea Partidului Comunist Chinez
    De John Chan
    8 iulie 2011

    Partidul Comunist Chinez (PCC) a sărbătorit vinerea trecută cu mare fast în toată ţara aniversarea a 90 de ani de existenţă. Au avut loc proiecţii de filme, expoziţii şi nenumărate alte evenimente. Însă caracterul acestor festivităţi a demonstrat că partidul de azi nu mai are nimic în comun cu comunismul, cu clasa muncitoare sau cu PCC-ul care a fost fondat în 1921.

    Tema centrală a festivităţilor a fost o celebrare dezgustatoare a naţionalismului şi patriotismului chinez, celebrare concepută pentru a îngropa originile partidului ca şi organizaţie de luptă a clasei muncitoare pe baza internaţionalismului socialist. Regimul PCC actual, sub conducerea căruia a avut loc o expansiune uimitoare a capitalismului în China, nu a vrut ca muncitorii să tragă unele învăţăminte din istoria de mai demult a partidului.

    PCC a promovat „turismul roşu” în oraşul Yan’an unde armata ţărănească a lui Mao Zedong şi-a avut sediul în anii 1930, dar nu şi în locurile unde au avut loc frământările revoluţionare ale clasei muncitoare în anii 1920. Soarta casei din cărămidă gri din zona industrială a Shanghai-ului în care a avut loc congresul fondator al PCC în anul 1921 spune totul. Clădirea se află acum într-un district comercial şi de divertisment dezvoltat de magnaţii imobiliari din Hong Kong pentru clasele de mijloc prospere din China.

    La Congresul de constituire al PCC au participat doar 13 de bărbaţi, reprezentând un număr de mai puţin de şaizeci de membrii şi Maring (Hendrick Sneevliet), un reprezentant al Internaţionalei Comuniste. Chen Duxiu, decanul Universităţii din Peking şi editor al New Youth a fost ales lider. Format ca parte a răspunsului internaţional puternic la Revoluţia Rusă din 1917, partidul – cu toate că era mic la început – a fost repede aruncat în vârtejul revoluţiei şi pus în faţa provocării de a prelua puterea.

    În mod tragic însă, degenerarea birocratică a Uniunii Sovietice sub conducerea lui Iosif Stalin – în condiţii de izolare pe plan internaţional şi înapoiere internă – a devenit obstacolul principal al revoluţiei chineze din 1925-1927. Repudiind lecţiile revoluţiei ruse, Stalin a reînviat teoria menşevică „în două etape”. El a subordonat PCC-ul Kuomintang-ului(KMT) burghez şi şi-a motivat decizia prin faptul că în China înapoiată, clasa capitalistă este cea care trebuie să conducă prima revoluţia burgheză şi să ia puterea. Revoluţia socialistă a clasei muncitoare a fost amânată pentru viitorul îndepărtat.

    Rezultatele au fost dezastruoase. Sub conducerea lui Chiang Kai-shek, KTM-ul a exploatat prestigiul PCC şi al Uniunii Sovietice. În 1927 s-a întors impotriva partidului şi a ucis mii de membri şi muncitori din Shanghai. Dezastrul s-a repetat trei luni mai târziu când Stalin a subordonat PCC-ul KTM-ului de „stânga”. Pentru a contracara critica venită din partea opoziţiei de stânga formată în 1923 de Leon Troţki împotriva acestor politici dezastruose, Stalin a ordonat PCC-ului să însceneze la sfârşitul anului 1927 o revoltă în Canton. Acesta s-a încheiat cu o catastrofă.

    PCC a fost pus în faţa a două alternative. Prima, pentru care s-a decis Chen Duxiu, a fost cea în care s-au tras învăţămintele necesare din trădările lui Stalin şi care a dus la formarea Opoziţiei Chineze de Stânga. A doua alternativă a fost urmărită de Mao Zedong care a ajuns la concluzia că clasa muncitoare este incapabilă de a conduce o revoluţie şi a apelat la ţărănime. Prin transformarea PCC-ului într-o mişcare de gherilă ţărănească, Mao a smuls partidul de pe axa sa proletară şi l-a transformat într-o mişcare radicală a micii burghezii rurale – o transformare cu implicaţii profunde.

    Într-o scrisoare trimisă în 1932 susţinătorilor chinezi, în care a anticipat evenimentele viitoare, Troţki a avertizat asupra pericolelor din partea armatelor ţărăneşti ale lui Mao Zedong cu care se confruntă clasa muncitoare. „Mişcarea ţărănească este un factor puternic revoluţionar în măsura în care este îndreptată împotriva marilor proprietari, a militariştilor, feudalilor şi cămătarilor. Însă în mişcarea ţărănească în sine sunt tendinţe puternice de proprietate şi reacţionare şi într-un anumit stadiu, ea poate deveni ostilă muncitorilor şi să susţină ostilitatea mai ales dacă sunt înarmaţi „, a explicat el.

    Acele avertismente s-au născut în 1949. După ce a încercat mai întăi să formeze o coaliţie cu KMT, Mao Zedong a fost forţat să răspundă atunci când Chang Kai-shek a încercat să zdrobească PCC-ul cu ajutorul armatei. Victoria PCC nu a fost rezultatul geniului militar al lui Mao Zedong, ci mai degrabă imploziei politice şi economice a regimului KMT profund corupt. După preluarea puterii, PCC-ul a suprimat orice activitate independentă a clasei muncitoare, a întemniţat troţkiştii din China şi a pus în aplicare versiunea lui Mao asupra teoriei în două etape. S-a format o alianţă cu oameni mari de afaceri care nu au fugit în Taiwan şi Hong Kong, cu foştii generali KMT, inclusiv cu unii dintre cei care au masacrat comuniştii în 1927.

    Evoluţia ulterioară a Chinei în cea mai mare fabrică a capitalismului a decurs organic de la fondarea regimului în octombrie 1949. Articolul trei din constituţia fondatoare a regimului PCC conţinea o apărare explicită a relaţiilor de proprietate capitaliste. În măsura în care PCC a efectuat naţionalizări, obiectivul nu a fost socialismul, ci o economie reglementată la nivel naţional, nu prea diferită de măsurile luate în ţari post-coloniale declarate capitaliste, cum ar fi India. Naţionalizarea terenurilor nu a fost, după cum a explicat Lenin, o măsură socialistă, ci o politică burgheză radicală pentru a pune capăt politicii de clasă a proprietarilor feudali – o politică care a creat în cele din urmă baza de înflorire deplină a capitalismului.

    În ciuda diverselor diviziuni interne, regimul PCC a fost bazat pe utopia stalinistă reacţionară a „socialismului într-o singură ţară.” Ruptă de economia mondială, China a trecut de la o criză la alta. Experimentele lui Mao Zedong în socialismul rural au creat haos economic şi foamete dezastruoasă în anii 1950, în care au murit zeci de milioane de oameni.

    Ultima zvâcnire de radicalism a ţăranimii lui Mao Zedong a fost încercarea acesteia de a distruge rivalii săi fracţionişti prin lansarea aşa numitei „Mari revoluţii proletare culturale” în 1966. Lupta a declanşat în mod neaşteptat lupte militante ale clasei muncitoare, forţând PCC-ul să ceară o încetare a acesteia prin trimiterea armatei pentru a reprima mişcarea. Ajungând la un impas economic, Mao a marcat îmbrăţişarea imperialismului de către PCC printr-o apropiere de SUA în 1972. El a început apoi să deschidă uşa legăturilor cu corporaţiile străine.

    În mijlocul festivităţilor aniversare curente, agenţia oficială de ştiri Xinhua s-a mândrit declarând: „Istoria a dovedit că doar Partidul Comunist din China poate salva China.” Încheierea restricţiilor privind exploatarea capitalistă în cele trei decenii de când Deng Xiaoping a declanşat în mod oficial reformele favorabile pieţei în 1978 s-a dovedit a fi cu siguranţă o binefacere pentru capitaliştii emergenţi din China, precum şi pentru capitalişii internaţionali mereu în căutare de forţă de muncă ieftină.

    Din 1949, poliţia de stat a PCC a pus în aplicare măsuri burgheze de integrare a ţării, de naţionalizare a terenurilor, de dezvoltare a educaţiei şi consolidare a infrastructurii – măsuri pe care KMT s-a dovedit complet incapabil de a le atinge. Singurul fir care a rămas constant în toate încercările prin care a trecut PCC-ul a fost neîncrederea şi ostilitatea imensă faţă de clasa muncitoare. Acest lucru a fost demonstrat cel mai bine în reprimarea brutală din Piaţa Tiananmen în 1989, când masele de muncitori au început să-şi exprime în cadrul protestelor propriile cereri de clasă.

    Cu toate acestea, laudele patriotice ale regimului actual nu pot ascunde contradicţiile capitalismului. Conducerea PCC este pe deplin conştientă de faptul că stă în vârful unei bombe economice şi sociale, care este, mai presus de toate, prăpastia uriaşă dintre bogaţi şi săraci. Sentimentul de insecuritate şi de izolare a fost exprimat de către secretarul general al PCC Hu Jintao, al cărui partid de 80 de milioane de susţinători include acum unii dintre miliardarii Chinei. El a avertizat recent că eliminarea corupţiei endemice din cadrul partidului a fost cheia care a dus la „câştigarea sau pierderea susţinerii publice şi a vieţii sau morţii partidului.”

    Aceste evenimente aniversare ar putea fi ultimul câtec de lebădă al partidului. În ciuda extravaganţei lor, regimul este asemeni unui om de 90 de ani care priveşte cu groază la groparul pe care l-a pregătit – expansiunea proletariatului care a crescut de la 8 milioane în 1949 la 500 milioane în prezent. Singura soluţie pentru răsturnarea statului poliţienesc de la Beijing este teoria revoluţiei permanente a lui Troţki. Această teorie insistă asupra rolului conducător al clasei muncitoare în mobilizarea maselor asuprite pentru a răsturna regimul PCC, de a institui un stat muncitoresc autentic şi de a implementa politici socialiste ca parte a unei lupte pentru socialismul internaţional.

    În vederea pregătirii acestui scop, muncitorii şi intelectualii din China trebuie să înveţe lecţiile strategice din experienţele tragice ale clasei muncitoare din China şi pe plan internaţional din sec. al XX-lea, în special din trădările stalinismului şi maoismului. Este necesar un nou partid cu adevărat marxist şi revoluţionar care să se bazeze pe lecţiile mişcării troţkiste împotriva stalinismului. Asta înseamnă construirea unei secţiuni chineze a Comitetului Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale.

  2. Mao Tse Tung a STIUT sa traga invatamintele din marea infrangere din 1927 cand de fapt Partidul Comunist Chinez suferise nu din cauza aliantei cu Chiang ci din cauza INCAPACITATII DE A-SI MENTINE INDEPENDENTA. Asa se face ca in al DOILEA Front Unic cu Chiang, indreptat impotriva Japoniei, comunistii chinezi NU au mai suferit ce suferisera in 1927. Da, maoismul este perfect constient de pericolele INERENTE oricarei aliante cu anumiti capitalisti impotriva altora dar de aici nu rezulta deloc ca el ar fi din capul locului impotriva unor asemenea aliante atunci cand ele sunt cerute de situatia obiectiva, tot ce trebuie sa faci este sa iti iei MASURILE DE PRECAUTIE. Daca eu decid sa ma aliez maine cu Ponta sau Crin Antonescu impotriva lui Basescu asta NU inseamna ca eu nu trebuie sa mai fiu precaut fata de Domnul Ponta sau de Domnul Crin

    In al doilea rand originea ideii de alianta cu burghezia nationala din tarile asuprite de imperialism este la LENIN, uita-te la „Schita Initiala a Tezelor cu Privire la Problema Nationala si Coloniala” din 1920 unde Lenin spunea foarte clar „Internationala Comunista trebuie sa fie in ALIANTA vremelnica cu democratia burgheza din colonii si tarile inapoiate FARA sa se contopeasca cu ea si pastrand neaparat INDEPENDENTA miscarii proletare chiar daca aceasta e inca intr-o forma cu totul embrionara”..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s