Amintiri din primii ani de capitalism

Autorul acestor randuri si-a petrecut adolescenta in primii ani de capitalism fatis si o buna parte din copilarie in perioada regimului care se revendica de la marxism. Nu am pretentia de a infatisa aici toata perioada de capitalism de dupa 1989 ci numai impresii din perioada de cotitura, din acea perioada care m-a determinat sa ies din euforia „libertatii” si „democratiei” si sa ma indrept spre marxism. Voi incerca sa descriu pe scurt acea perioada in care, treptat, am devenit din liberal care-si punea sperantele in noul regim un om care se revendica de la marxism.

Din perioada incheiata in 1989 imi amintesc ca nu imi lipsea nimic. Da, parintii mei stateau la cozi, dar nu imi amintesc sa ne fi lipsit vreodata ceva. De fapt, nu-mi amintesc sa ne fi lipsit ceva nici inainte de 1989 nici dupa. Dar am observat in jurul meu cum oameni care aveau o existenta asigurata inainte de 1989 au inceput sa ramana pe drumuri dupa.

Ca si multi alti copii de varsta mea, mi-am pus toate sperantele in noul regim. Am fost bucuros ca vechiul regim a cazut si Ceausescu a fost executat (cer iertare memoriei marelui nostru conducator pentru asta). Dar cu toate astea, imi amintesc ca doar primul an de dupa 1989 a fost relativ bun pentru tara. Dupa aceea a inceput, incet-incet, cosmarul.

Trecerea la noul regim nu a fost brusca. O buna parte din intreprinderi au ramas, inchiderea si privatizarea lor fiind doar treptata. Totusi, inca din 1990 au aparut primii someri. Mintea mea nu putea intelege cum unii oameni pot ramane pe drumuri dupa ce au muncit o viata intreaga. Parintii imi spuneau ca „cel care nu munceste moare de foame”, dar nu imi spuneau de ce exista oameni in situatia sa nu poata munci. Incepand cu 1991-1992 un numar tot mai mare de cersetori si de copii ai strazii au invadat metroul si garile. Privelistea lor ma facea sa ma intreb de ce exista unii oameni atat de nefericiti, dar nu obtineam niciun raspuns. Abia dupa ce am inceput sa studiez marxismul, in 1994-1995, am inteles ca acest rau social e unul inerent capitalismului. Pana atunci tot continuam sa dau vina pe un „capitalism prost aplicat”.

Violenta si indisciplina din scoli au fost un alt fapt care m-a marcat, incepand cu toamna anului 1990, cand am trecut in clasa a cincea. Tot mai des auzeam, de la profesori, expresia „a ti se urca democratia la cap”. „Vi s-a urcat democratia la cap”, tunau si fulgerau domnii profesori in fata valului de indisciplina si violenta care cuprindea scolile. Inca nu intelegeam ca acest val avea in primul si in primul rand radacini sociale.

In consecinta, prin 1993-1994 sperantele mele in capitalism se cam naruisera, chiar daca abia prin 1994-1995 am inceput sa studiez marxismul, pentru a ma lumina in sfarsit asupra relelor care stapaneau Romania. Intelegeam insa deja ca nu sunt singurul care gandea asa. Tot mai multi oameni erau prezentati de mass-media ca fiind „nostalgici”, oameni care, cu incepere de prin 1992-1993, se adunau la cimitirul Ghencea pentru a-l omagia pe presedintele Nicolae Ceausescu. Nu auzisem insa de tentativa regretatului Virgil Zbaganu de a infiinta un partid comunist. Incepeam sa inteleg ca regimul dinainte de 1989 avusese „si parti bune” dar nu ajunsesem sa privesc marxismul, socialismul autentic, drept singura alternativa. Mintea mea, insa, incepea sa se deschida.

Evenimentele de pe plan extern au contribuit si ele la scepticismul meu in crestere. Toate au parut bune si frumoase pana la inceputul lui 1991, cand americanii au atacat Iraqul. Consideram insa ca Saddam, fiind un „dictator” la fel ca tovarasul Ceausescu, merita pedepsit. Abia cand am inceput sa vad la televizor imagini cu copii subnutriti ca urmare a embargoului impus de americani am inceput sa realizez cat de mult gresisem. Am realizat doar treptat cat de criminal putea fi un imperialism care a ucis 1 milion de copii doar pentru a-si atinge scopurile expansioniste.

Destramarea Uniunii Sovietice si a Iugoslaviei, in 1991 si 1992, m-a bucurat initial, dar cand am inceput sa citesc in ziare despre atrocitati de nedescris, sa vad la televizor scene de salbaticire extraordinara a omului fata de om in Croatia si mai ales in Bosnia, scepticismul fata de „libertatea” si „democratia” promise de capitalisti a inceput sa ma stapaneasca. Tin minte ca imaginile cu luptele si civilii omorati si mutilati din Bosnia incepusera sa imi priveasca sila, tin minte cum oroarea incepea sa ma cuprinda. Nu puteam intelege cum de s-a putut salbatici omul intr-un asemenea hal. Acum, cand ma gandesc la acel carnagiu numit razboi din Bosnia, ma gandesc ca el a fost unul din factorii principali care m-au facut sa imi pierd orice consideratie pentru capitalism.

Prin 1994-1995 am inceput sa studiez marxismul dar, lipsit fiind de un profesor, treburile nu au mers prea rapid. Despre asta, insa, sper sa pot vorbi altadata.

Anunțuri

4 gânduri despre “Amintiri din primii ani de capitalism

  1. Pingback: Red News | Protestation

  2. buna seara si un Craciun fericit tuturor, in acelas timp a s vrea sa transmit coondoliante tuturor ce simte ca am pierdut la trecerea in nefiinta acum 26 de ani in urma mare le nostru conducator.Dumnezeu s ai Ierte.

  3. inca mi se pare ciudat cum dupa 25 de ani lumea inca mai plange dupa niste fabrici neperformante, supra-staffuite si prost conduse.

    • Eu zic sa te mai duci invartindu-te de-aici cu propaganda ta capitalista infecta- esti probabil unul din satuii imbogatiti din munca altora care nu va putea in veci iubi socialismul indiferent cate argumente i-ai aduce.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s